"
"

La prima lectură, cele patru cuvinte  din titlu  par a fi înșiruite la întâmplare. Să știți, că eu le-am selectat  pentru a ajunge în final la  o concluzie importantă pentru viața omului pe Pământ. Asta, cel puțin, în accepția și convingerea mea…

         Așa dar, pe prima poziție am situat cuvântul vocație și am făcut-o pentru a aduce în prim plan ideea că fiecare om vine pe această lume cu un talent al său, un har, care, dacă este ”înțeles” și dezvoltat de părinții copilului, apoi de educatori, profesori, acesta urmează să dea rezultate în viitor.  Indiscutabil, rolul principal în ”depistarea” și dezvoltarea talentului îl are persoana însăși, care în copilărie și adolescență înțelege ce îi face plăcere să facă, ce îl atrage mai mult în timpul ocupațiilor sale, unde are succese mai mari, iar atunci când vine perioada responsabilă de alegere a profesiei, reușește să decidă corect întru îndeplinirea visului său, uneori chiar prin sfidarea părinților, care au altă părere despre viitoarea ocupație a copilului său.

Cele menționate mai sus nu sunt doar teorie goală, nu sunt cuvinte spuse în van. Îmi aduc aminte istoria oarecum tristă, de acum mai bine de 20 de ani, a unui adolescent din orașul nostru, căruia îi plăcea foarte mult să deseneze, în special obiecte în spațiu, manifesta multă răbdare și chibzuință în a ajunge la un desen finisat, care bucura ochii celor din jur. La școală obiectul preferat îi era desenul linear,  avea talent și putea să  ajungă un bun arhitect, însă, atunci când a absolvit școala, părinții acestuia, invocând  greutățile financiare ale familiei (care, de altfel, pe acele timpuri erau pentru majoritatea familiilor) nu l-au susținut, ba chiar nu i-au permis să-și continuie  studiile la facultatea dorită, iar tânărul talentat nu a îndrăznit să insiste, a acceptat să însușească o specialitate la o școală profesională (lemnar) și  continuă și până acum să creieze obiecte, care bucură ochiul. Deci, talentul său tot talent a rămas…

 

Următoarele două cuvinte din șirul celor din titlul materialului (admirație, invidie) le-am selectat pentru a exprima ideea că vocația unui om poate fi ori admirată, ori invidiată de către semenii săi, asta în dependență de persoana care o face. Și, în final, concluzia importantă pentru viața omului pe Pământ, despre care am amintit la început:  este fericit  nu acel, care invidiază, ci anume cel, care a învățat să admire, să se bucure de succesele altuia. Pare a fi un paradox, dar este exact așa: atunci când admiri pe cineva, tu însuți te purifici, devii mai bun și mereu ai posibilitatea să depui eforturi pentru a obține și tu succes.

Tatiana Noroșeanu, orașul Căușeni

Desktop content here