Războiul din Ucraina a creat o situaţie de criză profundă în mai multe sfere ale vieţii statului moldovenesc. Însă acest război a provocat la viaţă şi oportunităţi neaşteptate, care trebuie folosite la maximum.

Potrivit lui Anatol Ţăranu, ex-deputat în Parlamentul Republicii Moldova, doctor în istorie, comentator politic, care a făcut o analiză pentru IPN, pentru a convinge Ucraina să adopte un armistiţiu, diplomaţia rusă a început să acuze Kievul de compromiterea negocierilor de pace. „Kremlinul nu poate să nu înţeleagă că teritoriile pârjolite de război sunt devastate economic şi au cunoscut o ieşire puternică a populaţiei – aceste teritorii fiind un deşert economic, a cărui păstrare şi control va necesita mult efort şi resurse, cu pierderi constante în rândul ocupanţilor. În acelaşi timp, sancţiunile sufocante nu vor dispărea nicăieri, iar potenţialul militar deja cheltuit va rămâne fie greu de reînnoit, fie complet de neînlocuit. Astfel, Rusia poate să încerce varianta de amânare a planului de capitulare deplină a Ucrainei, inclusiv mizând pe unele dificultăţi grave care influenţează negativ economia globală”, afirmă Ţăranu.

Expertul consideră că „un moment negativ pentru autorităţile ruse în cazul scenariului „fără pace, fără război” constă în aceia, că nu înlătură de pe ordinea de zi problema restaurării complete a integrităţii teritoriale a Ucrainei. Ceea ce se înţelege aici este că, chiar dacă Rusia alege această opţiune, aceasta nu înseamnă că Ucraina îşi va abandona obiectivele. Iar epuizarea armatei ruse pe câmpul de luptă cu perspective incerte de înfrângere militară a Ucrainei, ar însemna pentru Moscova că va fi grav slăbită şi în alte zone – poate pur şi simplu să piardă controlul asupra altor teritorii ale spaţiului post-sovietic, unde există conflicte îngheţate şi state nerecunoscute, la apariţia cărora a contribuit în deceniile precedente. Aceasta înseamnă că slăbirea pe termen lung a Rusiei va ridica serios şi problema retragerii acesteia din Moldova (Transnistria), Georgia (Abhazia şi Osetia de Sud) şi Azerbaidjan (Nagorno-Karabah)”.

Sunt necesare planuri de reacţie pentru fiecare acţiune

Conform sursei citate, în aceste condiţii, Republica Moldova trebuie să dispună de planuri de reacţie la orice opţiune de evoluţie a evenimentelor la care va recurge Rusia. Războiul din Ucraina a creat o situaţie de criză profundă în mai multe sfere ale vieţii statului moldovenesc. Însă acest război a provocat la viaţă şi oportunităţi neaşteptate, care trebuie folosite la maximum. În primul rând, este nevoie de intensificat acţiunile pe dimensiunea integrării europene a Republicii Moldova, care vara curentă a obţinut statutul de candidat la aderare în UE.

Agravarea situaţiei economice trebuie contracarată prin măsuri energice de cooperare economică cu partenerul nostru principal, România. Războiul din Ucraina a readus în prim-planul atenţiei publice din Republica Moldova necesitatea consolidării solidarităţii şi unităţii naţionale a spaţiului etno-cultural românesc, ca factor decisiv de creştere a rezilienţei statului moldovenesc în faţa unei posibile agresiuni militare din exterior. Intensificarea integrării cu România înseamnă pentru Republica Moldova desprinderea de spaţiul rusesc, diminuarea logicii pretenţiilor Kremlinului privind includerea statului nostru în zona de influenţă geopolitică preferenţială a Moscovei. Şi invers, neglijarea şi opunerea procesului de inter-cooperare între România şi Republica Moldova, echivalează cu dezarmarea statului moldovenesc în faţa aspiraţiilor imperialiste ale Moscovei de refacere a aşa numitei „Rusii istorice”, rezumă Anatol Ţăranu.  

Chișinău, Tiraspol, Comrat: trei viziuni diferite asupra unui viitor privit prin lupa războiului

„Transformarea Republicii Moldova într-o a doua Ucraină, situație spre care o împing patronii ei occidentali, pomparea ei cu arme occidentale nu fac decât să agraveze problema și îndepărtează perspectivele unei rezolvări pașnice a conflictului de pe Nistru. Deschiderea unui real al doilea front în Transnistria va duce la o catastrofă pentru întreg statul moldovean”, scrie un oficial rus, Vladimir Djabarov, citat de Contributors.ro.

Președintele Maia Sandu și guvernul premierului Natalia Gavrilița și-au propus de la bun început să îndrepte Republica Moldova spre Occident. Mai ezitant la început (nu avea cum să fie simplu după guvernarea socialistă și mandatul președintelui pro-rus Igor Dodon), tot mai apăsat după ce războiul din Ucraina a adus din nou în atenția Occidentului situația complexă a acestei republici – după trei decenii de conflict înghețat cu separatiștii rusofoni din Transnistria.

De îndată ce s-a creat oportunitatea ca Republica Moldova să fie invitată să se alăture Uniunii Europene, președintele Maia Sandu și guvernul Natalia Gavrilița au transmis cererea de aderare – la 3 martie curent – către Franța, ca stat ce deținea președinția rotativă a Consiliului Uniunii, iar la mijlocul lunii mai curent a transmis și ultima parte a chestionarului de aderare la Uniune. 

În ultima decadă a lunii iunie 2022, Consiliul European a aprobat cererile de aderare ale Kievului și Chișinăului și a invitat Ucraina și Republica Moldova să adere la Uniunea Europeană. A fost marcat astfel un moment istoric la nivel simbolic, dar și unul crucial în societatea moldovenească, care este acum pusă în criză.

Chiar dacă Moscova a insistat tot timpul – începând cu Putin, mesaj repetat apoi de ministrul de Externe de la Moscova, Serghei Lavrov,  și purtătorul de cuvânt la liderului de la Kremlin, Dmitri Peskov,  în mai multe rânduri – că aderarea Ucrainei, Moldovei și Georgiei la Uniune nu deranjează Rusia, virajul curajos și hotărât către vest al Chișinăului, pe de-o parte, dar și ezitările de la Tiraspol și Comrat pe de altă parte ,au început să fie tot mai apăsat arătate cu un deget acuzator la Kremlin.

Chișinăul Maiei Sandu și al Nataliei Gavrilița nu dă semne (deocamdată) că (mai) este dispus să ia în calcul, așa cum o făcea în trecut, atenționările care vin de la Moscova. Guvernul moldovenesc a început să acorde atenție inclusiv pregătirii și dotării armatei (în parteneriat cu Statele Unite, Franța și Germania desigur, și România), să reteze pas cu pas complicitățile prin care OGRO (grupul militar operațional rus din Transnistria) era alimentat cu resurse și efectivele sale împrospătate și să își pregătească economia și societatea pentru a urma calea către aderare.

Drept urmare, mesajele amenințătoare ale Moscovei către Chișinău au început să curgă în valuri. Cel mai explicit a fost Vladimir Djabarov, prim-vicepreședintele Comisiei pentru Relații Externe din Consiliul Federației Ruse, care a amenințat Republica Moldova că va urma secesiunea Transnistriei și conflictul militar, cu sprijinul armatei ruse:

„Orice încercare a politicienilor iresponsabili de la Chișinău de a pune sub semnul întrebării acest rol al pacificatorilor ruși, de a impune schimbarea formatului operațiunii de menținere a păcii odată cu retragerea trupelor ruse din regiune va duce doar la destabilizare. Ignorarea de către partea moldoveană a inițiativelor de reluare a dialogului făcute de conducerea transnistreană, urmărind unilateral instrucțiunile Occidentului colectiv a pus autoritățile de la Chișinău pe calea torpilării negocierilor și la condiții în care continuarea acestora nu mai este posibilă în cheie constructivă.

Oare crede în mod serios Chișinăul că interzicând panglicile Sfântului Gheorghe și glorificându-i pe criminalii româno-fasciști, împreună cu românizarea și o propagandă rusofobă frenetică în mass-media în legătură cu situația din Ucraina fac ca imaginea Republicii Moldova să fie atractivă pentru transnistreni? Țara noastră va continua să asigure pacea pe Nistru și să contracareze orice posibile provocări și tentative de destabilizare. Acest lucru este în interesul locuitorilor atât din Republica Moldova, cât și din Transnistria”.

Situația din Republica Moldova este oricum complexă: în urma acțiunii politice lipsită de echivoc a actualei puteri, majoritatea electoratului moldovenesc pare nemulțumită de starea actuală din societate, dacă nu de-a dreptul îngrozită de perspectiva ca și Chișinăul să fie antrenat într-un război sălbatic cu rușii, la fel ca în anul 1992.

Chişinăul se angajează pe calea spre Occident 

„Mulți dintre cetățenii noștri trăiesc, muncesc și sunt integrați în state membre ale Uniunii Europene. În ultimii 30 de ani am încercat să ne găsim calea firească. (…) Evoluția României ne-a încurajat și ne-a dat speranța că acesta poate fi un model de succes și în Republica Moldova. După suișuri și coborâșuri, cetățenii Republicii Moldova au înțeles că modelul de dezvoltare ales de România este calea prin care și moldovenii pot să se regăsească în lumea iubitorilor de libertate și democrație”, spunea Maia Sandu într-un discurs susținut în luna iunie, în fața parlamentarilor români și moldoveni reuniți într-o ședință comună la Chișinău.

„Acest război la hotarul Republicii Moldova reprezintă un risc pentru toți, în special pentru regiunea noastră și mai ales pentru Republica Moldova care este cea mai fragilă, cea mai vulnerabilă. Așa cum am spus și cu alte ocazii, nu vedem riscuri imediate, iminente la adresa securității statului nostru, dar aceste riscuri există și situația depinde de ce se va întâmpla în continuare în Ucraina.

Republica Moldova și-a declarat de nenumărate ori intenția de a depune cererea. Am făcut acest lucru într-un context dramatic, este adevărat și am făcut acest lucru acum pentru că vrem să fim auziți că ne dorim să rămânem parte a lumii libere. Dar în orice caz aceasta este calea pe care Republica Moldova urma să meargă și va merge în continuare”.

Opțiunea actualei guvernări de la Chișinău pentru un parcurs european nu a fost inițial bine primită nici la Tiraspol, nici la Comrat, care au acuzat Chișinăul că nu le-a consultat atunci când a depus la Bruxelles chestionarul de aderare. Moscova a preferat inițial să mimeze o superioritate indiferentă, declarațiile sale diplomatice definind chestiunea ca ținând de relația bilaterală a Chișinăului cu Bruxellesul.

Preşedintele României, Klaus Iohannis, a făcut la rândul său declarații publice pe seama opțiunii europene a Republicii Moldova și a rolului pe care înțelege Bucureștiul să îl aibă în sprijinirea Chișinăului în perioada următoare, în condițiile în care situația de ansamblu dincolo de Prut este una complexă:

„În România suntem implicați oricum de multă vreme în sprijinirea Moldovei. Acum sunt convins că mulți alții se vor mai implica. (…) S-a văzut și prin numărul mare de vizite care au avut loc la Chișinău în ultima perioadă. Dar să fim conștienți că e primul pas dintr-o serie mai lungă de pași și eu îmi doresc mult ca într-un termen rezonabil să ajungem în faza în care se întâmplă ce am descris în prima mea campanie electorală pentru Președinție, anume ca România și Moldova să fie împreună în Uniunea Europeană”.  

Opțiunea actualei conduceri a Republicii Moldova a schimbat paradigma ultimelor trei decenii – pe care au favorizat-o comuniștii, socialiștii, dar și partidele care se declarau formal pro-europene (cum a fost cazul PDM-ului condus de controversatul om de afaceri Vladimir Plahotniuc) – conform căreia unica opțiune a Chișinăului este să „navigheze prudent” între Rusia și Uniunea Europeană.

Calea de mijloc, a unui așa-zis „realism sănătos”, a fost calea stagnării economice, a favorizării oligarhiilor și a jocurilor Moscovei care și-a propus încă din anul 1992 să păstreze sub control un Chișinău slab și corupt, permanent amenințat militar dinspre Tiraspol și, astfel, imposibil de integrat în Uniunea Europeană; un joc care a reușit perfect, cu larga participare a clasei politice moldovenești, până când a izbucnit războiul din Ucraina.

Războiul din Ucraina a forțat Europa să privească din nou în față Moscova și să recunoască un fapt de mult evident, și anume că imperiul rus este principala amenințare la adresa securității tuturor statelor europene, intențiile sale de destabilizare a continentului prin (re)aprinderea unor conflicte armate în Ucraina, Moldova, Țările Baltice și Marea Neagră sunt, începând cu 24 februarie 2022, clare ca lumina zilei.

Revenind la Republica Moldova, după invitația de a parcurge procesul de integrare în Uniunea Europeană, capitale ca Washington, Paris și Berlin, au înțeles și că armata statului moldovenesc trebuie întărită, pentru a putea răspunde imediat și credibil oricărei încercări de destabilizare venind dinspre Transnistria, la solicitarea Moscovei.

Maia Sandu a declarat la postul public de televiziune, pe tema deciziilor de trecere la un program serios de întărire a forțelor armate naționale, după modelul Elveției (păstrând proporțiile, desigur), că nu există o altă variantă în condițiile în care războiul din Ucraina se prelungește:

„Noi nu vrem arme ca să luptăm împotriva vecinilor, așa cum face Rusia. Noi vrem să fim în siguranță la noi acasă și vrem să nu ne atace nimeni. Dacă nu era această agresiune din partea Rusiei, probabil nu am fi discutat prea mult despre necesitatea de echipare a armatei. Dar în situația în care vedem ce face Rusia în Ucraina, ar fi total neserios să nu ne gândim cum să ne apărăm, dacă ni se întâmplă așa o tragedie”.

Pentru a lărgi puțin planul discuției, trebuie să fim de acord că acționând pentru a deschide calea integrării cu Occidentul a Republicii Moldova, la fel cum și Ucraina a procedat la începutul anul 2014 (când sub presiunea populară președintele pro-rus Viktor Ianukovici a preferat să fugă din țară), puterea actuală de la Chișinău a forțează limpezirea apelor: ce vor politicienii, de la Chișinău, Tiraspol și Comrat, ce vor cetățenii republicii și, evident, care sunt planurile reale ale Moscovei și ale Kievului cu privire la Transnistria?

Bune intenții nu există; dacă cineva mai credea în ele, poate că bombardarea de către armata rusă a portului Odessa (danele și silozurile pentru încărcarea cerealelor) la nici o zi după ce diplomația rusă își depusese semnătura pe un acord cu Ucraina pentru facilitarea exporturilor de cereale ucrainene, garantat de Turcia și ONU, va fi lămurit pe toată lumea.

Moscova va muta la un moment dat în Moldova și o va face cu intenția clară de a escalada conflictul, fără să fie interesată de consecințele pe care le generează, atât timp cât obiectivul destabilizării este atins. Efortul de subminare a puterii actuale de la Chișinău este permanent, măsurabil în sondaje și va continua să se intensifice, cu obiectivul de a reduce la putere forțele politice pro-ruse, care să stopeze parcursul european.

Veaceslav Ioniță – expert în politici economice la Institutul pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale „Viitorul” – a explicat la Radio Chișinău, comentând datele noi publicate de Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova, că populația de astăzi a republicii nu mai este (ca număr și structură) asemeni celei din urmă cu trei decenii.

În 1991 moldovenii erau 4 milioane 364 de mii: în dreapta Nistrului – 3 milioane 633 de mii, iar în stânga Nistrului – 731 de mii. În prezent, populația Republicii Moldova este estimată la 2 milioane 907 mii de cetățeni: în dreapta Nistrului – 2 milioane 603 mii, iar în stânga Nistrului – 304 mii. După 30 de ani populația Republicii Moldova s-a redus cu 1 milion și 457 de mii: în dreapta Nistrului cu 1 milion 69 de mii, iar în stânga Nistrului cu 427 de mii.

Principalul fenomen care a condus la scăderea masivă de populație (39% în Basarabia; 58,4% în Transnistria) a fost migrația externă, majoritar către Uniunea Europeană, dar și către Federația Rusă și alte regiuni ale lumii; partea cea mai dinamică a societății moldovenești a emigrat și nu s-a mai întors. O altă parte a populației a migrat de la sat la oraș, adică spre Chișinău sau Bălți.

Dramatica scădere a populației a marcat profunde schimbări în structura socială, care nu implică neapărat un progres în coeziunea socială, ba chiar dimpotrivă. Cu alte cuvinte, capacitatea societății moldovenești de a rezista sub o presiune similară celei căreia îi face față de o jumătate de an societatea ucraineană este (probabil) foarte mică.

Pe de altă parte, schimbări similare s-au petrecut și în Transnistria și UTA Găgăuzia, unde societatea este la fel de divizată, iar temerile sunt aceleași: perspectiva unui război pe care, în afară de câteva elemente extremiste, nu-l dorește nimeni.

De fapt, atât la Chișinău, cât și la Tiraspol și Comrat, marea majoritate a populației își dorește business as usual: să nu se schimbe nimic; supraviețuirea liniștită, fie ea și în sărăcie, între marile puteri este calea dezirabilă.

Amenințările Moscovei, din această perspectivă, sunt destul de eficiente, receptarea lor cu teamă fiind un factor motivant mai puternic decât perspectiva – considerată incertă – a unei viitoare bunăstări europene.

Moldoveanul de rând se teme de România („jandarmul român”, astăzi purtând chipul procurorului european Laura Codruța Kovesi), se teme de Europa („nu are nevoie de noi, vrea să ne exploateze”), nu este confortabil cu ucraineanul, pe care îl vede ca fiind naționalist-extremist; moldoveanul de rând, însă, respectă forța brută a Rusiei.

Pe scurt, o schimbare de putere la Chișinău, prin votul unei majorității a electoratului moldovenesc, este probabil să aducă cu sine blocarea traseului de integrare europeană al Republicii Moldova – adică „pohta ce-o pohtește” Kremlinul.

Tiraspolul vrea cu Rusia, dar nu vrea război, Vitali Igantiev, ministru de externe al aşa-numiteri rmn, Transistria

Tiraspolul este, orice s-ar spune, într-o situație ingrată de când a izbucnit războiul din Ucraina, adică între ciocan și nicovală, în niciun caz într-o poziție din care cei care conduc această autoproclamată republică să poată decide conform propriei alegeri și propriilor interese; nu există libertate cu o armată de 1.500 de ruși care „asigură pacea” teritoriului, iar bugetul Federației acoperă cheltuielile așa-zisului stat.

Transnistria este, pentru Chișinău, „Unitățile administrativ-teritoriale din stânga Nistrului”, în timp ce pentru Tiraspol este „Republica Moldovenească Nistreană”, un stat în sine. Istoria acestui teritoriu este destul de cunoscută: în octombrie 1924 bolșevicii au creat o entitate teritorială în stânga Nistrului (oarecum în oglindă față de Basarabia ce se alipise Regatului România) pe care au denumit-o „Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească”.

După ce sovieticii au obținut controlul Basarabiei, doar o fâșie a fostei republici autonome în oglindă a continuat să rămână în componența noii Republici Sovietice Socialiste Moldovenească, cea mai mare parte a teritoriului revenind Ucrainei sovietice. În perioada sovietică acest teritoriu a fost epurat etnic și a rămas majoritar rusofon, situație în care l-a găsit declararea independenței Republicii Moldova.

Conflictul din vara-toamna anului 1992 dintre Chișinău și Tiraspol a fost un efect al schimburilor de teritorii și populații pus în practică de autoritățile sovietice, tocmai în scopul de a face cât mai complicată ideea de a obține independența, în cazul în care vreuna din republicile din fosta URSS s-ar fi gândit la acest lucru (și al doilea caz, după conflictul din Nagorno-Karabah, care s-a aprins în 1988, odată cu încercarea armenilor din regiune de a se alipi de fosta republică sovietică Armenia).

Teritoriul separatist al Transnistriei are o populație (2014) de circa 500 mii de locuitori (inclusiv Tighina, din dreapta Nistrului), din care 32% se declară moldoveni, 30% ruși, 28% ucraineni etc. În septembrie 2006 în Transnistria s-a desfășurat un referendum, majoritatea populației votând pentru ruperea de Republica Moldova și alăturarea teritoriului la federația Rusă. Rezultatele acestui referendum sunt permanent folosite pentru a șantaja Chișinăul.

Circa 220 de mii de transnistreni au pașapoarte ale Federației Ruse (cu mult peste cei 170 de mii care și-au declarat etnia rusă), așa cum există destul de mulți moldoveni transnistreni care au obținut o carte de identitate românească, care le-a permis să se deplaseze la muncă în statele Uniunii Europene.

Pe fondul războiului din Ucraina, încercările de a destabiliza Transnistria nu au fost puține și intenții în acest sens se manifestă și în continuare, doar că liderii regiunii nu sunt cu toții pe aceeași lungime de undă atunci când se pune problema de a decide asupra inițierii sau participării la un conflict militar cu Chișinăul.

La începutul lunii iulie, președintele autodeclaratei republici, Vadim Krasnoselski, a făcut declarații prin care a negat că există o situație tensionată în relația cu Chișinăul, și a ținut să ofere detalii prin care să înlăture știrile alarmiste privind înarmarea Republicii Moldova:

„Eu nu văd nicio dorință din partea autorităților Republicii Moldova de a porni o agresiune militară împotriva Transnistriei. Poate mai e cineva care face unele declarații, dar nu văd o intenție din partea conducerii Republicii Moldova de a escalada situația. Da, sunt unele presiuni economice, dar noi încercăm să le soluționăm. Autoritățile de la Chișinău s-au dovedit constructive în acest sens. Dar din punct de vedere militar, nu văd pregătiri directe de un război împotriva Transnistriei la momentul actual.

Cuiva îi este convenabil să destabilizeze situația, noi nu prezentăm niciun pericol. Transnistria este un teritoriu destul de transparent, ar fi greu să ascunzi aici astfel de pregătiri, nici trupele transnistrene, nici trupele ruse nu ar putea efectua mobilizarea. Militarii, serviciile de informații ar afla despre aceasta”.

Vitali Igantiev, care joacă rolul de ministru de externe al Tiraspolului, și-a servit protectorii de la Moscova formulând public declarații prin care a insistat pe ideea că Transnistria continuă să acționeze politic pentru a duce la îndeplinire rezultatele referendumului din septembrie 2006, urmând să își declare în viitorul apropiat independența și apoi să solicite includerea în Federația Rusă.

Declarația lui Ignatiev era așteptată la Moscova și a fost întâmpinată de agenția „RIA Novosti” care a publicat imediat un interviu cu Dmitri Belik, membru al Comitetului Dumei de Stat pentru Relații Internaționale, care a declarat că Transnistria este enclava Moldovei care nu vrea să fie alături de România și găzduiește „cu bucurie” contingentul rus de menținere a păcii.

Dorința Transnistriei de a deveni parte a Rusiei ar trebui luată în serios, nefiind o chestiune de viitor îndepărtat, ci o direcție în viitorul apropiat, a explicat Belik: „Din moment ce acolo trăiesc oameni vorbitori de limbă rusă care ne sunt apropiați în spirit, trebuie să o considerăm o propunere serioasă”.

„Newsweek” observa într-un comentariu că, de la respingerea în 2003 a „Memorandumului (Dmitri) Kozak” de către administrația Vladimir Voronin, Moscova nu a mai găsit un alt prilej prin care să transforme Republica Moldova într-o federație de „state” egale în drepturi, cu capitalele la Chișinău, Tiraspol și Comrat, în care deciziile să nu poată fi luate de Chișinău fără acordul celorlalte două capitale.

Dacă Moldova ar fi astăzi o federație, controlul politic asupra Chișinăului ar fi simplu și direct exercitat prin liderii rusofoni de la Tiraspol și pro-ruși de la Comrat, cărora li s-ar fi adăugat cei pro-ruși de la Chișinău; cel mai probabil, într-un astfel de context Republica Moldova ar fi declinat oportunitatea de a începe un proces de aderare la Uniunea Europeană sau sprijinul occidental pentru întărirea apărării naționale.

Comratul şi decizia sa

Regiunea autonomă din sudul Republicii Moldova ce poartă numele de Găgăuzia are o populație de circa 130 – 135 mii de locuitori (2014), în majoritate (circa 82%) declarându-se găgăuzi, adică o populație turcică, dar care religios se declară creștini (ortodocși).

Din punct de vedere administrativ regiunea este autonomă și este condusă de un guvernator (bașcan); guvernator din anul 2015 este Irina Vlah (tată găgăuz, mamă de etnie bulgară), un politician care între anii 2005 – 2014 a făcut parte din Partidul Comuniștilor. Când a demisionat din partid (2014), motivația a fost aceea că nu mai poate fi de acord cu colegii săi comuniștii care s-au distanțat de Moscova.

În februarie 2014, un referendum organizat în Regiunea Găgăuzia a „testat voința cetățenilor” din regiune în privința a două chestiuni: (1) dacă sunt de acord ca Găgăuzia să adere la Uniunea vamală Rusia-Bielorusia-Kazahstan și, implicit, să nu fie de acord ca Republica Moldova să încheie un acord de asociere la Uniunea Europeană și (2) dacă sunt de acord ca regiunea să își proclame independența față de Republica Moldova, în cazul în care aceasta ar opta pentru unirea cu România. Majoritatea celor care au votat la referendum au răspuns „DA” la cele două întrebări.

Pe acest fond – explică Victor Pelin într-un articol de opinie publicat de „ipn.md” – a surprins atitudinea Comratului după ce președintele Maia Sandu s-a întâlnit (la 13 iulie) cu președintele Adunării Populare a Găgăuziei, Dmitrii Constantinov, discuție în urma căreia tensiunile dintre părți s-au redus semnificativ, chiar dacă inițial liderii găgăuzi nu au fost de acord cu demersul proeuropean inițiat de Chișinău.

Mai concret, discuția celor doi lideri politici, de la Chișinău și Comrat, a avut loc după ce, anterior (6 iulie ac.), Adunarea Populară de la Comrat a dat publicității o declarație, din care Victor Pelin a selectat următoarele idei pe care le-a catalogat a fi „surprinzătoare”:

(i) neopunerea față de integrarea europeană, abținerea deliberată de a comenta depunerea cererii de aderare la UE pentru a evita eventualele acuzații de creare a obstacole pentru viitorul european al Republicii Moldova;

(ii) nemulțumirea față de lipsa transparenței în procesul de obținere de către Republica Moldova a statutului de candidat pentru aderarea la UE, neimplicarea autorităților Găgăuziei în acest proces;

(iii) nemulțumirea față de ignorarea de către autoritățile centrale a unui șir de împuterniciri oferite Găgăuziei;  

(iv) certitudinea că obținerea statutului de țară candidată pentru aderarea la UE  va contribui la implementarea reformelor necesare pentru justificarea viitorului european al dezvoltării țării;

(v) încrederea că statutul de candidat pentru aderarea la UE le oferă o șansă inedită autorităților centrale să-și manifeste atașamentul pentru valorile europene;

(vi) eventualul scepticism față de parcursul european al țării, dacă doleanțele exprimate și împuternicirile legale ale Găgăuziei vor fi ignorate.

De asemenea, în declarația Adunării Populare a Găgăuziei a mai fost introdusă și următoarea idee, poate cea mai surprinzătoare dintre toate: în eventualitatea nerealizării doleanțelor Adunării Populare, aceasta din urmă va apela la conducerea Uniunii Europene și a țărilor prietene să devină garanți ai drepturilor găgăuzilor.

Demersul reprezentanților populației găgăuze nu a trecut neobservat la Moscova, „surpriza” nefiind deloc bine primită; „Nezavisimaia Gazeta” a dedicat un editorial situației din Republica Moldova (https://www.ng.ru/editorial), în care a dat glas neplăcutei surprize, dezamăgirii pe care a provocat-o Comratul ce se presupunea a fi pro-rus:

„Pentru prima oară, regiunea Găgăuzia, orientată spre Rusia, a decis să se adreseze Occidentului pentru ajutor în protejarea drepturilor sale. Acest lucru poate fi explicat prin situația în care s-a pomenit Găgăuzia, care fiind prinsă între Moldova, pe de o parte, și România, de cealaltă, nu are granițe comune cu Rusia. Găgăuzii, pe fundalul conflictului din Ucraina, sunt nevoiți să caute garanții nu de la Moscova, ci de la Bruxelles.”

Parteneriatul dintre Chişinău şi Bucureşti

De trei decenii încoace, relațiile Bucureștiului cu Chișinăul au oscilat, de la cordialitate la răceală, fără ca puținul sprijin financiar pe care guvernul României a înțeles să-l acorde la nevoie Moldovei să fie respins de fapt (deși o retorică a respingerii a fost vehiculată printre unii lideri politici comuniști sau socialiști).

Situația se datorează ambelor părți: României, pentru că nu a știut niciodată să fie ofensivă și imaginativă, ci reactivă și inconsistentă; Republicii Moldova, pentru că a văzut Bucureștiul ca pe un portofel și o cale de a obține diverse avantaje în relația cu Uniunea Europeană, în vreme ce cocheta neabătut cu Rusia, lovită fiind de Sindromul Stockholm.

Când se vorbea la București despre Republica Moldova, temele principale erau promovate de tot soiul de lideri sau organizații naționaliste, într-o formulă care nu avea nicio legătură cu aspirațiile majorității moldovenilor. Ca dovadă, AUR, partidul românesc care a confiscat tema unirii și a făcut campanii politice și electorale zgomotoase dincolo de Prut, se găsește astăzi în sondaje la 0,4% din preferințele alegătorilor. Deci nu aceasta este calea apropierii dintre cele două state românești.

În ce privește Republica Moldova și situația sa complexă – politică, economică, de securitate -, instrumentele și resursele pe care le deține Bucureștiul nu sunt suficiente pentru a putea ajuta în mod hotărâtor la schimbările majore de paradigmă pe care le implică susținerea parcursului european, care înainte de toate trebuie să înceapă cu schimbarea minților unui electorat debusolat și extrem de temător, cum este cel al Republicii Moldova.

Cât timp cetățeanul moldovean nu simte că siguranța sa și a familiei sale va crește odată ce țara parcurge drumul spre Europa, nu va accepta nicio schimbare în societatea în care trăiește.

Mulți cetățeni ai Republicii Moldova se consideră români, este adevărat, dar și mai mulți, chiar dacă vorbesc limba română, continuă să se considere moldoveni, vorbitori de limbă moldovenească, deci diferiți. La Tiraspol ideea că Moldova, cu Transnistria cu tot, ar putea deveni parte a Uniunii Europene, alături de România, provoacă respingere, dar nu și ideea de prosperitate europeană, care este și va rămâne atractivă.

Găgăuzii nu vor să fie conduși în viitor de un guvern la Chișinău care să adopte un model similar cu cel de la București, dar au încredere în Bruxelles. Pentru ei, odată cu împotmolirea Rusiei în Ucraina, calea propusă de Moscova devine una tot mai îndepărtată.

Pentru București, Moldova este un stat român, locuit majoritar de români, iar viitorul este împreună în Europa și atât; cum anume ar trebui abordată relația cu găgăuzii și transnistrenii, la București nu este nimic clar: naționaliștii sunt intransigenți, desigur, politicienii sunt confuzi.

O analiză a „Deutsche Welle” vede însă și o perspectivă pozitivă în relația actuală a Bucureștiului cu Chișinăul, pe care o numește diplomație tăcută. „Una dintre cele mai importante priorități ale României este Republica Moldova și împingerea ei mai spre Vest” – consideră Sabina Fati într-un editorial publicat de DW -, „în ciuda rezistenței geografice, culturale și istorice care există între granițele sale. România știe că nu poate ajuta în mod direct mica republică în cazul în care conflictul generat de invazia rusă în Ucraina se extinde până în Transnistria sau mai departe, dar poate schimba atitudini și cochetării ale unora cu Moscova”.

„Bucureștiul a înțeles că politica pro-europeană de la Chișinău trebuie să primească ajutor financiar cât mai curând pentru a feri populația de criza economică instalată deja, dar și de propaganda puternică a Kremlinului, care continuă să se facă prin canalele de televiziune moscovite și prin trusturile de presă pro-ruse.

Influența României în mica republică de peste Prut a crescut mult și constant în ultimul an, în afara propagandei unioniste, atât de folositoare rușilor, arătându-le moldovenilor că salvarea poate veni mai repede din Vest, decât din Est”.

Optimismul editorialului DW nu este gratuit și nici opiniile și concluziile sale nu sunt neapărat contrazise de realitatea celor mai recente sondaje de opinie. Pur și simplu la Chișinău, Tiraspol și Comrat s-a creat o situație de criză, pentru că toate alegerile pe care au evitat să le facă până acum, toate complicitățile și rețelele de corupție care au ținut situația înghețată (editorialul semnat de Vitalie Ciobanu pentru DW) au ajuns la scadență.

De va putea, Moscova va încerca să aducă războiul și pe Nistru; depinde de liderii de la Tiraspol dacă mai cred în Putin într-atât încât să se lase orbește târâți într-o situație care poate aduce brutal sfârșitul fantomaticului stat din stânga Nistrului.

Mai întâi, totuși, Moscova va încerca debarcarea Maiei Sandu și al guvernului Gavrilița și readucerea la putere a mafiilor ce-i au ca exponenți pe Igor Dodon și Ilan Șor. Stă în puterea electoratului moldovenesc să facă naiv jocul Moscovei, sau să-l respingă cu demnitate.

Rolul pe care Bucureștiul trebuie să-l joace în tot acest timp, așa cum observa și Sabina Fati, trebuie să fie unul ferm, imaginativ și… tăcut, dacă așa misiunea asumată este mai eficientă și aduce efectele pe care le așteaptă atât românii, cât și moldovenii.

În discursul său din iunie, de la ședința comună de la Chișinău a parlamentarilor celor două țări, președintele Camerei Deputaților, Marcel Ciolacu, a schițat destul de corect rolul coordonat al celor două capitale, într-o misiune comună care să aducă Republica Moldova definitiv în Europa, în beneficiul tuturor cetățenilor săi:

„România și Republica Moldova sunt parte din aceeași comunitate marcată de o istorie, cultură și limbă comună. Aceasta este indivizibilă și inseparabilă. Este, însă, timpul să ne asumăm acest destin comun prin dezvoltarea inclusiv a unei zone economice și comerciale comune și facilitarea fluxului de persoane.

Pentru un antreprenor trebuie să fie la fel de ușor să facă afaceri la Chișinău precum la București și să ajungă de la Iași la Bălți precum o face de la Alba-Iulia la Cluj. Suntem primul partener comercial al Republicii Moldova, dar ne dorim să continuăm să investim și mai mult. De aceea, este nevoie de stimulente și facilități fiscale pentru companiile de stat și private românești, dar și pentru autoritățile locale care vor să investească aici.

Trebuie să dezvoltăm un mecanism integrat de cooperare, prin care acest proces de reconstrucție care să aducă beneficii cetățenilor noștri. Și sunt convins că administrația de la Chișinău se va implica foarte activ în perioada următoare pentru realizarea acestui obiectiv.

Trebuie să rămânem fermi în susținerea principiilor noastre fundamentale! Iar unul dintre ele este că statele suverane au dreptul să își aleagă propriul destin. Nu putem sta cu mâinile încrucișate când granițele sunt redesenate cu tancurile în apropierea noastră! Nu putem accepta pasivi ca Ucraina să cadă! Ce ar urma atunci pentru Republica Moldova?!

Trebuie să sprijinim dreptul cetățenilor noștri în a-și alege calea de urmat! Avem nevoie de o Moldovă puternică, stabilă și independentă de influențe externe, pe care noi și Europa să ne bazăm în numele securității colective„.

Control politic pervers al Moscovei a adus deopotrivă pentru Chișinău, Tiraspol și Comrat sărăcie și injustiție, subdezvoltare și dependență. Lucrurile se pot schimba, drumul către Europa poate duce rapid la bunăstare, dacă Republica Moldova se angajează cu energie să-l parcurgă și are înțelepciunea de a evita greșelile pe care Bucureștiul, de exemplu, le-a făcut.

Calea dezvoltării economice este calea europeană, calea bunăstării și a creșterii securității sociale și a securității naționale a Moldovei. Pe parcurs, calea europeană îi va contamina și pe cei sceptici, temători sau pe oportuniștii din Transnistria; în Găgăuzia se pare că drumul european este deja bine privit, scrie Cristian Felea de la Contributors.ro.

Un singur lucru mai trebuie făcut, iar acesta trebuie făcut de moldovenii înșiși, la vot: să îi sancționeze încă o dată pe clienții Moscovei și să o facă convingător. Rusia nu are nicio putere acolo unde poporul vorbește, iar războiul din Ucraina a arătat convingător ca așa stau lucrurile și nu altfel.

Lilia Grubîi